vineri noapte pe la pranz

in viata ei reala, ilinca dima e un personaj de carte, un pseudonim ales acum opt ani si ceva ca sa'mi semneze articolele mai putin serioase. suprinzator, intrucatva, pentru ca in panza de paianjen diana slavu era personajul in care mi'am regasit multe trairi, nu ilinca. dar fara ilinca... n'ar fi existat cartea.

ani la rand am cumparat panzele de paianjen din anticariate si le'am daruit (la fel si poeziile lui anghel dumbraveanu - aparitii cu mult mai rare, deci mai pretioase cumva) si ma amuz ca taman exemplarul meu (editia din '68) e dezintegrat, rupt in trei, de la atata citit si recitit. varianta editiei de la editura tango (desi salutara ca aparitie) imi displace pentru ca e mica, meschina, inghesuita - sorry, alice!

imi regasesc iubirile si tristetile in caietele dianei... si de fiecare data altfel. misteriosul petre barbu, si bietul alex, atat de firesc nefericit si apoi frivol, alaturi de cosette, la film, si iar nefericit ca un caine, jucand table cu michi, inginerul stangaci. bucurestii interbelici imi plac cu mult mai mult decat orasul contemporan, digul mangaliei cu muzica de patefon mi'e mult mai aproape ca stil decat invalmaseala de azi. de plaja pustie de la balcic nici nu mai zic. de'aia prefer sfantul gheorghe si sulina ca destinatie marina. acolo plaja e inca pustie.

cella serghi, autoarea, a fost prietena cu mihai sebastian si camil petrescu. m'am amuzat cautand in cartile celor trei portretele prietenilor. dar nu, doamna T nu era cella, era actrita leni caler.

azi noapte am citit accidentul lui sebastian. nu stiu de ce abia noapte trecuta, am cartea de vreun an, da' presupun c'am asteptat sa'mi vina cheful de ea. am citit'o pe toata, m'am culcat la sase trecute. mi'a amintit de climatele lui maurois, tot o poveste pretext despre uitare si vindecare.

mi'a placut accidentul, desi usor transparenta ca pretext. mi'a displacut exagerarea concluziei de la final, cand nora il intreaba cine era fata blonda. oricum, nu cautam povestea ci atmosfera, uraciosul paul si rabdatoarea nora. cred ca fiecare a fost, pe rand, cand paul, cand nora. eu stiu c'am fost.

dar nu cred ca iubirile se vindeca in felul asta, intr'o saptamana de schi (sau poate pentru sebastian a fost asa de simplu, pricep c'a fost un mare si adesea iubitor de... frumos), nu iubirile alea gaunoase, pe care fiecare le burduseste cu sensuri si intelesuri mai ales atunci cand acestea lipsesc. o privire oarecare, uneori piezisa, o banala strangere de mana, un cuvant capata semnificatii ce pot fi redate pe de'a'ntregul numai intr'un roman fluviu. brrrr

ps si, din nou, dilema "se poate doar prietenie intre un barbat si o femeie?" eu zic ca da, insa (macar) unu' tre sa si'o asume ca atare.