"e ruxandra. a murit"

incep prin a marturisi ca, de fapt, ma cheama ruxandra – pentru cine nu stie deja. ilinca e pseudonim. de ce e important, o sa vedeti mai incolo. acum, povestea.

au trecut suficient de multi ani de’atunci ca sa am numa’ amintiri de tip “short footage”, mai degraba fractiuni de secunde, fotografice, decat prelungi si inchegate.

nu mai stiu unde eram cand a inceput nebunia. cred ca acasa. stiu ca auzeam la radio tot timpul “nu inchideti aparatele, urmeaza un comunicat important pentru tara”, simteam ca se intampla ceva, ceva mare, important, simteam nervul si incordarea ce pluteau ca stare de spirit parca, asa, in atmosfera.

pe 21 tata a iesit in strada. eram acasa, cu maica’mea, nici gand sa am voie sa ies. tata e prof de istorie si, de cand ma stiu, a suferit, mai in tacere, mai vociferand, din pricina regimului. am crescut cu europa libera emitand prin aparatul vechi, gloria, si cu discutii lungi despre ce se poate face intre prietenii lui si el. aveam telefonul inregistrat si stiu c’a avut “dosar” pentru ca in orele lui de istorie epoca de dupa ’45 nu era catusi de putin plina de elogii, ba dimpotriva: tata facea un misto amar.

revenind, pe 21, seara, maica’mea era extrem de ingrijorata, isi dadea seama ca se moare pe bune in oras, stia ca tata e acolo si ca nu e genul care sa se adaposteasca. inmagazinase atata ura in el incat era gata sa se bata cu oricine ar fi pus bete in roate aceste “revolutii”. stiam ca e in oras cu dinu, prietenul lui, tot prof de istorie, si nu aveam nici un semn de la ei. nu’mi dadeam prea bine seama ca ar putea chiar sa’si piarda viata, imi amintesc perfect ca aveam un goblen complicat c’o fetita si ca l’am terminat in acele zile, cu incapatanarea de a face ceva, al’ceva decat sa astept. a ajuns acasa seara, foarte tarziu. n’am sa uit niciodata geaca lui de la costumul de ski, era alb cu albastru, si era plina de sange pe maneca si pe piept. repeta intr’una “nu e sangele meu, e ruxandra. a murit. a murit ruxandra”

mama ii zicea “uita’te, e aici ruxandra, e bine, n’a patit nimic, e in siguranta” si incet incet tata s’a calmat. mie nu mi’a povestit atunci, dar ulterior am aflat ca era la dalles, se pierduse de dinu, erau soldati si taburi, si’a vazut un baiat care incerca sa scoata o fata de sub un tab. fata era mai mult moarta decat vie, tata a incercat sa’l ajute, iar baiatul zicea tot timpul “ruxandra, nu muri, nu muri”. baiatul a fost doborât, tata a scapat. ruxandra e astazi o strada, iar tata a albit in noaptea aia. a doua zi a iesit iar in oras in ciuda lacrimilor mamei care’l ruga sa nu mai iasa. am plans si eu, dar pentru ca nu m’au lasat sa plec cu el. nu ca sa lupt impotriva regimului (desi uram lipsa de libertate si incorsetarile, atata cat le simteam eu la nici 14 ani) ci pentru ca regaseam furia tatei in mine si vroiam sa ma razboiesc cu oricine ar fi vrut sa'i faca rau, sa'l apar.

daca ma gandesc la noaptea aia, imi vine sa’i scot in strada pe toti nenorocitii astia de politicieni care vorbesc “frumos” despre jertfa romanilor. sa’i scot in strada, sa’i pun la zid, si sa trag. jur c'as avea, apoi, constiinta la fel de curata!