citisem toata noaptea, intorcandu'ma, cand pe o parte cand pe cealalta, amortita. imi era somn, undeva, departe si adanc in mine, dincolo de oboseala, dincolo de pleoapele ce se incapatanau, parca, sa nu fie grele. stateam cu spatele la geam si cand m'am intors, din nou, am observat ca se facuse zi. ma uitasem, parca, nitel mai devreme la ceas, era sase fara douazeci, acum era sapte si un sfert. de parca mai conta.
stii ca din dormitor nu se vede decat coltul balconului si un petec de cer. m'am uitat spre el, era laptos, timid, nesigur, parca, departe de izbucnirile de albastru ce'mi dau ameteli cand ma uit in sus. am deschis geamul, parca vrajita. purtam o camasa lunga, albastra, cu cateva numere mai mare si inchisa numai la vreo trei nasturi. aerul era rece dar eu nu simteam. nu'mi era deloc frig.
m'am uitat la oras. un om fara casa probabil, dar si fara necazuri, se strecura pe langa bancile din parc. o femeie cu haina mov traversa strada. ce tampenie, iti dai seama, oamenii astia au si ei o viata, si mie n'ar fi putut sa'mi pese mai putin.
pe deasupra ministerului, niste porumbei isi faceau de lucru in zbor. in ferestre se reflecta lumina rosie de rasarit. aud un pescarus, il si vad acum. urban. si totusi, n'ar fi fost posibil sa fiu mai mult la mare, sa ma simt la fel de usoara ca el, plutind. linistea de dupa gandurile si fugile noptii. si tumultul ei.
stiu c'o sa zambesti, dar mie mi'au dat lacrimile. si nu de dor de mare. bine, si de asta, dar altfel. mi'au dat lacrimile pentru ca e prima zi. si tu nu intelegi. si mie nu'mi pasa.
uite soarele. ma duc sa'mi fac o cafea.
a! buna dimineata. n'am zis, nu?
stii ca din dormitor nu se vede decat coltul balconului si un petec de cer. m'am uitat spre el, era laptos, timid, nesigur, parca, departe de izbucnirile de albastru ce'mi dau ameteli cand ma uit in sus. am deschis geamul, parca vrajita. purtam o camasa lunga, albastra, cu cateva numere mai mare si inchisa numai la vreo trei nasturi. aerul era rece dar eu nu simteam. nu'mi era deloc frig.
m'am uitat la oras. un om fara casa probabil, dar si fara necazuri, se strecura pe langa bancile din parc. o femeie cu haina mov traversa strada. ce tampenie, iti dai seama, oamenii astia au si ei o viata, si mie n'ar fi putut sa'mi pese mai putin.
pe deasupra ministerului, niste porumbei isi faceau de lucru in zbor. in ferestre se reflecta lumina rosie de rasarit. aud un pescarus, il si vad acum. urban. si totusi, n'ar fi fost posibil sa fiu mai mult la mare, sa ma simt la fel de usoara ca el, plutind. linistea de dupa gandurile si fugile noptii. si tumultul ei.
stiu c'o sa zambesti, dar mie mi'au dat lacrimile. si nu de dor de mare. bine, si de asta, dar altfel. mi'au dat lacrimile pentru ca e prima zi. si tu nu intelegi. si mie nu'mi pasa.
uite soarele. ma duc sa'mi fac o cafea.
a! buna dimineata. n'am zis, nu?
3 comentarii:
Bună dimineaţa, Ilinca :)
dumneata? :)
ce piesa, ce cuvinte, ce poza, ce zi, ce tu, ce februarie.
Trimiteți un comentariu