tunisia. lumea de piatra la rasarit: my immortal.

mi'am propus si mi'as fi dorit sa respect o oaresce ordine cronologica a postarilor despre tunisia. eram la el djem, in drum catre casele trogloditilor din matmata si era abia pranz. o sa revin, maine, fresh, la amintirea cronologica pen'ca abia acum, la o saptamana, am starea de povestit de rasarit.

***
ne'am trezit devreme, la cinci, si am plecat la sase din hotelul primitor din douz. un hotel de trei stele cu servicii calde. la propriu. noaptea a fost rece, si am cerut inca o patura pe care am primit'o imediat. dimineata, dupa nelipsitul ness, lucrurile stranse in graba cu ochii carpiti de somn, cu grija de a nu fi uitat ceva, dar in imposibilitatea de a ma asigura de asta: era prea devreme pentru ritmul meu biologic. n'am uitat nimic.

in autocar. stau in fata. ne deplasam, e liniste, e intuneric, toata lumea dormiteaza. nu mai stiu cat am mers, cred ca nu prea mult, am atitpit, nu stiu de ce m'am trezit si m'am uitat pe geam, se crapa de zi. si undeva, departe, vorba cantecului, se zarea prima geana a zilei, un firicel de lumina portocalie, din alta lume, parca.

am cerut sa oprim. nu stiam daca e'n program si nu ma interesa. intrasem deja pe teritoriul lui chott el djerid, lacul sarat si secat. m'as fi dat jos si daca m'ar fi lasat acolo. am oprit, am coborat. cum te uitai in zare, numa nisip, pustiu, si geana aia de lumina. aerul era rece, dar nu taios, placut pentru obrajii inca incinsi de somn. m'am infasurat in ursuleti. incet, unu cate unu, au coborat si ceilalti. m'am dus mai incolo.

geana de lumina a inceput sa se ridice incet. e momentul in care ai o revelatie: desertul este o mare, e aceeasi senzatie. in afara de boleroul de ravel pe care rasare mai bine si mai vrajit soarele, era ca la mare. doar ca, in loc sa se reflecte in apa, soarele, tragea dupa sine o lumina portocalie, rosiatica, incredibila. nu stiu cum, dar din autocar se auzea, incredibil, "world is stone" si mie, ca proasta, mi'au dat lacrimile. cred ca de multumire pentru asa o coincidenta, dupa toate zilele in care ascultasem muzica lor aproape de manea, cand rasare soarele, se'aude world is stone.



a durat cateva minute, doua, poate trei. incet, ca un preludiu, si apoi repede, a tasnit deasupra orizontului. gata. am mai stat un pic. dupa world is stone, un pic de liniste. si apoi, cand ma minunam de minune si coincidenta, ma gandeam ca asta trebuie ca e un moment de fericire absoluta, nirvana (cu praline, eventual) si ca ce bine ca l'am trait, well, la radio incepe



cred ca m'am urcat printre ultimii in autocar. liniste si my immortal si rasaritul ãla... coplesitor, e ceva ce nu se poate povesti, de fapt. plecand, pe ultima strofa a celor de la evanescence, fara sa'mi dau seama, am cantat, asa, cu lacrimile innodate'n barba. ultima piesa din aceasta trilogie a fost "don't cry" a celor de la guns. si dupa aia n'am mai prins postul ala de radio. dar a fost mai mult decat perfect.

my immortal...