tunisia. lumea de piatra la rasarit: my immortal.

mi'am propus si mi'as fi dorit sa respect o oaresce ordine cronologica a postarilor despre tunisia. eram la el djem, in drum catre casele trogloditilor din matmata si era abia pranz. o sa revin, maine, fresh, la amintirea cronologica pen'ca abia acum, la o saptamana, am starea de povestit de rasarit.

***
ne'am trezit devreme, la cinci, si am plecat la sase din hotelul primitor din douz. un hotel de trei stele cu servicii calde. la propriu. noaptea a fost rece, si am cerut inca o patura pe care am primit'o imediat. dimineata, dupa nelipsitul ness, lucrurile stranse in graba cu ochii carpiti de somn, cu grija de a nu fi uitat ceva, dar in imposibilitatea de a ma asigura de asta: era prea devreme pentru ritmul meu biologic. n'am uitat nimic.

in autocar. stau in fata. ne deplasam, e liniste, e intuneric, toata lumea dormiteaza. nu mai stiu cat am mers, cred ca nu prea mult, am atitpit, nu stiu de ce m'am trezit si m'am uitat pe geam, se crapa de zi. si undeva, departe, vorba cantecului, se zarea prima geana a zilei, un firicel de lumina portocalie, din alta lume, parca.

am cerut sa oprim. nu stiam daca e'n program si nu ma interesa. intrasem deja pe teritoriul lui chott el djerid, lacul sarat si secat. m'as fi dat jos si daca m'ar fi lasat acolo. am oprit, am coborat. cum te uitai in zare, numa nisip, pustiu, si geana aia de lumina. aerul era rece, dar nu taios, placut pentru obrajii inca incinsi de somn. m'am infasurat in ursuleti. incet, unu cate unu, au coborat si ceilalti. m'am dus mai incolo.

geana de lumina a inceput sa se ridice incet. e momentul in care ai o revelatie: desertul este o mare, e aceeasi senzatie. in afara de boleroul de ravel pe care rasare mai bine si mai vrajit soarele, era ca la mare. doar ca, in loc sa se reflecte in apa, soarele, tragea dupa sine o lumina portocalie, rosiatica, incredibila. nu stiu cum, dar din autocar se auzea, incredibil, "world is stone" si mie, ca proasta, mi'au dat lacrimile. cred ca de multumire pentru asa o coincidenta, dupa toate zilele in care ascultasem muzica lor aproape de manea, cand rasare soarele, se'aude world is stone.



a durat cateva minute, doua, poate trei. incet, ca un preludiu, si apoi repede, a tasnit deasupra orizontului. gata. am mai stat un pic. dupa world is stone, un pic de liniste. si apoi, cand ma minunam de minune si coincidenta, ma gandeam ca asta trebuie ca e un moment de fericire absoluta, nirvana (cu praline, eventual) si ca ce bine ca l'am trait, well, la radio incepe



cred ca m'am urcat printre ultimii in autocar. liniste si my immortal si rasaritul ãla... coplesitor, e ceva ce nu se poate povesti, de fapt. plecand, pe ultima strofa a celor de la evanescence, fara sa'mi dau seama, am cantat, asa, cu lacrimile innodate'n barba. ultima piesa din aceasta trilogie a fost "don't cry" a celor de la guns. si dupa aia n'am mai prins postul ala de radio. dar a fost mai mult decat perfect.

my immortal...

tunisia. ruine cu parfum.

cum ziceam si ieri, azi vedem ruinele de la el djem, unul dintre cele mai mari amfiteatre romane, al treilea ca marime, dupa roma si capua. o "sala" de spectacole in care se puteau distra cam 35.000 de oameni. fireste, cei din arena - si nu ma refer la lei - se distrau cel mai putin..




am coborat si sub arena, acolo unde erau celulele si custile. din motive de arhitectura masochista, se zice ca aici exista o bucata de zid care, odata darmat, trage dupa sine intreaga constructie. zapacita cum sunt, m'am ratacit de restul grupului, asa ca n'am fost pe faza cand au aratat zidul cu pricina.



cam atata despre pietre. tata, care e prof de istorie, ar fi putut sa va povesteasca mai multe si poate cu mai multa ardoare, da' mie din istorie mi'au placut mai degraba legendele olimpului si povestirile istorice. si, fireste, brad pitt si russel crowe.

la iesirea din amfiteatru, in jur, pe stradute, exista o mica zona comerciala, cam saracuta. printre dughene, insa, si parfumeria. de la imitatiile de parfumuri celebre care au note de baza orientale (magie noire lipsea, insa - am intrebat) pana la esente gen mosc, portocal si lamaie. parfumurile erau uleioase si extrem de persistente. am cumparat si eu o sticluta din asta cu parfum 1001 de nopti, cu gandul sa cadorisesc o doamna speciala, dar ma tem ca sticluta n'a facut fata avionului, cedand nitel la gat. parfumul, insa, e acolo, dar pas de mai fa cadou o sticluta ciobita! uffa!
gesturile femeii, insa, m'au fermecat. parca era vrajitoare, cum amesteca licorile alea, turna in sticlute, felul in care le impacheta, vocea, mimica, toate. as fi putut sta linistita acolo toata ziua s'o privesc.



dupa ce'am negociat doua saluri cu cate 2 sau 3 dinari fiecare, am pornit mai departe, spre berberi, la trogloditi, acolo, sub pamant. despre ei povestesc data viitoare. ultimul instantaneu al postarii, un domn (sur)prins in cafeneaua din drum, cea in care am baut un delicios ceai de menta. apropo, menta lor e al'fel deca a noastra, mai aromata. mmm, menta dementa!

tunisia. el djem.

sambata, in ziua a treia, am pornit catre sahara. stiam ca programul e strans, cu multe lucruri de vazut. primul dintre ele, el jem sau el djem, acolo unde e si amfiteatrul roman. unii ii zic colosseum, dar e amfiteatru. orasul e mic, cateva mii de oameni si n'am apucat sa vad prea mare lucru din el pentru ca, asa cum am zis, programul era strans. am vazut doar stradutele si comerciantii din jurul amfiteatrului.

in episodul urmator vedem ce'a mai ramas din amfiteatru si oprim, scurt, intr'o parfumerie, apoi bem un ceai intr'o cafenea, pe marginea drumului.

alanis morisette la b'estfest

daca alte nume m'au impresionat mai mult sau mai putin, manu chao fiind unul dintre cele de la categoria "mai mult", iata un nume care ma face sa ma duc sa'mi iau bilet, clar, scurt si fara alte discutii: alanis morisette!
me happy!



bonus: din cate'mi dau seama, sunt primul blogger care are stirea asta :D

tunisia. cu ochi albastri.

de obicei, fac poze. nu ma pricep cine stie ce, abia invat ce e awb sau iso. uneori, insa, din diverse motive, fie pentru ca's mai atenta decat altii sau sunt atenta la ceea ce altii nu sunt atenti, sau prietenii stiu de ce, imi ies neste poze bune, aproape fotografii. asta e una dintre ele.

ma uit pe geam si ce vad?

(leapsa de la copolovici via petreanu)

acu cinci ani si mai bine, cand planurile de mutare din casa parinteasca erau clare, banii toti in banca si perimetrul de cautare bine delimitat, am vazut fix trei apartamente. unu vav de ai mei, pe duca, cu o bucatarie, hol si balcon imense, insa cu sufragerie, baie si dormitor intrucatva meschine. am pasat. al doilea era ok, insa locuit de niste tigani iar imputiciunea, sunt sigura, era instalata deja in toate materialele de constructie.

pe'al treilea am stiut ca'l cumpar de cand i'am trecut pragul. dincolo de sentimentul de "casa buna", avea usi duble la balconul sufrageriei, deci era luminos, avea parchet si avea, mai important decat orice, vecini doar hãããt peste strada, peste parcul garii si peste o alta strada. deci nu tre sa'mi pun perdele - urasc perdelele! acum e apartamentul meu. uite ce se vad de la geam, aproximativ perpendicular, usor spre gara:

(by day)



si by night, o imagine care'mi aduce aminte, din vreme in vreme, de ce iubesc orasul asta imbâcsit, galagios si traficat...



uite ca nu ma gandisem la asta, da' cre ca ceea ce vezi pe geam la prima ora a zilei, cand faci ochi spre o agenda mai mult sau mai putin incarcata, cu gandul la cana de cafea... ei bine, ce vezi, spun, iti da premise pentru o zi mai buna sau mai rea.. ale mele, cel putin din punctul asta de vedere, incep bine.

tunisia. model de hotel.

hotelul in care am stat eu, el menzah (4*), arata bine, nimic de reprosat. dar in plimbarea de a doua zi prin hammamet, in drum spre samira club, locul unde ar trebui sa se duca tinerii romani sa se distreze la niste preturi ceva mai accesibile, am vazut baya. si am si intrat. si arata ca'n 1001 de nopti. eu prefer hotelul nostru unde lobby-ul era inalt cat cele patru etaje si la fel de aerisit...



... dar baya arata chiar ca'n povesti. de la zidurile duble, ca ale unei fortarete...

... si intrarea impunatoare unde binecuvantezi umbra..

pana in interiorul cu mii de bucati de mozaic pe jos si zone separate prin mobilier...

si co(t)loane.

balcoanele interioare ale etajelor arata de'a dreptul incantator, parca sunt facute din fondante. la unul dintre ele atarna, vezi bine, covorul zburator.

sindbad, ala micu, de'l stiti din desenele japoneze, are si el un covor zburator. sau poate ca e ali baba, nu l'am intrebat.

oricum, balcoanele arata delicios, nu credeti?

aici, la baya, m'am intanit si c'o pisica. e cam urata, da' nu e bine sa judeci pe nimeni dupa aparente. sunt sigura ca are un suflet bun.

la receptie e un cufar maaaaare iar deasupra lui sunt toate aceste chei vechi. portile camerelor functioneaza, insa, cu cartele.

si in fine, detaliu ilinca la vitraliu. nu se vede mare lucru din mine, asa ca tre sa ma credeti pe cuvant: eu sunt!